A fost greu, acum e bine si e loc de mai bine


Aseara, inainte de a adormi, am citit postarea Dorei despre recunostinta. De dimineata, la cafea, citeam tot despre recunostinta, tot la Dora. 

Imagineaza-ti inima ca un copil mic care chiuie bucuros la contactul cu baia cu apa calda, placuta! Cam asa se simte si recunostinta...inima este atinsa bland de valuri caldute de iubire si recunostinta, de bucurie...


Am avut parte de o dimineata atat de frumoasa! Cafea, rasete si imbratisari cu minunatii mei, 20 minute de yoga, mici treburi casnice facute pe indelete, fara graba, cateva vorbe schimbate cu prietenii. La genul acesta de dimineti visam in trecut. Multe, foarte multe dintre zilele mele au inceput in trecut la cinci dimineata. De la sapte ani, din clasa a doua. Nu m-am plans niciodata, doar ca uneori visam si imi imaginam cum ar putea fi diferite diminetile mele....

Si iata, visul intrupat, mai plin si mai frumos chiar decat indrazneam eu sa visez cand tremuram prin statii de autobuz.....

Cand eram copil, plecam la sase dimineata de acasa, ca sa ajung pe jos la scoala la sapte. Invatam germana si in orasul tatalui meu vitreg unde ne mutasem, germana se preda doar in doua scoli. Ambele departe de casa noastra...Nu existau autobuze pe ruta mea, asa ca ma trezeam cuminte si porneam la drum. Multe rasarituri, multa liniste, mult timp petrecut eu cu mine. Plecam pe intuneric si pe masura ce inaintam, se facea lumina, mai multa lumina. Sfasiam cu mersul meu de copil noaptea, ajutam dimineata sa se nasca si asta ma facea sa ma simt incredibil. Mergeam dreapta si linistita.

Ani la rand am intalnit fix in aceleasi puncte, aceleasi chipuri. Ii observam si ma observau si ei. Uneori ne priveam in ochi si zambeam imperceptibil cand treceam unii pe langa altii. Eram singurul copil pe strazi la ora aceea...Mereu ma uitam sa vad daca mai sunt si altii, dar nu am gasit. Copiii mergeau la scolile din cartiere, aproape de casele lor...

Am inventat jocuri, am avut timp sa reflectez la atatea lucruri. Am iubit diminetile acelea. Toate rasariturile, momentele cand se crapa de ziua, toata lumea care se trezea si se anima treptat, ca intr-un film...
Uneori era atat de frig, incat intram in scari de bloc si ma lipeam tremurand de calorifere. Stateam cateva minute, apoi ieseam din nou in viscol, priveam inainte si imi stabileam urmatorul popas cald.   Din borna in borna ajungeam la scoala....Multa vreme nu am stiut  cum este sa ai scoala sau serviciul aproape de casa. 

Am predat germana in Brasov. Prima repartitie a fost la Aprily Lajos, in centrul orasului. M-am bucurat mult. In sfarsit, nu voi mai avea mult de mers. Inainte de inceperea scolilor, inspectoarea s-a razgandit si m-a sunat: iti va fi greu acolo, se vorbeste maghiara peste tot, la sedinte, pe holuri. Tu stii prea putina maghiara ca sa te integrezi. Stiu, nu este drept (protestasem slab-eu predam germana, la ora mea se va vorbi germana si la sedinte ar trebui sa vorbim romana, asa este drept), dar crede-ma ca  e spre binele tau. 
Am primit o norma si jumatate la un liceu in Tractorul, la marginea orasului si ore la scoala generala din Codlea. Nu stiam sa imi apar drepturile....aveam doar 22 de ani si un orar caruia greu i-am supravietuit. La 7 aveam ora in Codlea, la 8.10 eram in microbuzul spre Brasov, la 9 in clasa la liceu pana la 12, apoi de la 14 aveam din nou ore in Codlea. La 5 dimineata plecam de acasa, schimbam doua autobuze pana in Bartolomeu de unde luam microbuzul spre Codlea...Ajungeam seara acasa si incepeam meditatiile. Beam multa cafea si traiam cu un sandwich pe zi sau o supa la plic...Am renuntat cand am inceput sa adorm in autobuze de oboseala si dupa ce am ajuns la medic cu anemie severa. Atat de greu mi-a fost. Atat de nepriceputa eram sa am grija de mine. Ce am facut totusi bine in perioadele acelea si in altele care au urmat a fost visarea

Visam sa fie usor, sa fie lin si fara graba si timpi dati. Imi imaginam cat puteam eu de bine cum as vrea sa fie viata mea. 

Uneori ma incearca vinovatia, parca e prea bine, prea mult, prea nemeritat. Ma scutur repede si ma redresez. Este meritat, este visat. Si nu imi pasa cine ma judeca sau ce crede, eu stiu istoria si port in mine detalii dureroase: degete vinete de frig, o culoare a chipului nefireasca - galben portocala de oboseala, inghesuiala in autobuzele supraincarcate, solitudine, multa munca, putine insule de bine si frumos, de culoare si veselie. Putine, cat sa supravietuiesc. Tot ce traiesc acum este meritat, este visat, este dorit si intrupat. Si da, sunt recunoscatoare.....foarte recunoscatoare. 

Din visat nu ma opresc nici acum. Este loc de mai bine, de mai multa tihna si frumos. Imi sunt datoare. 

Si voi voua. Visati si aveti incredere si dati voie.

Comentarii

eumiealmeu a spus…
se pare că avem aceeași experiență...
când mă mutam cu sediul pentru lucru, mă mutam și cu apartamentul - din ce în ce mai departe de sediu...
mi-a plăcut mult cum ai redat tensiunea din sufletul tău, erai acolo și mă țineai de mână și duceai o torță și mă conduceai să pricep totul.
în ceea ce privește visarea mai e de discutat...
eu sunt adepta lui (pentru că visez prea mult și nu iese așa): nu tot ce visezi experimentezi...
fericito, că ție îți iese când programezi ceva în minte...