Durerea a adus cu ea daruri si un dram de rebeliune

Pe 9 ianuarie pleca Delia. Pe 13 ianuarie pleca Shanyi. Un inceput de an devastator. M-a durut pana la amortire. 

A fost greu. Este greu. Am crezut ca sunt bine-proiectele s-au tinut lant, petrecerile la fel, ca niciodata, rezultatele de sarbatorit nu au intarziat sa apara si nici suprizele placute din partea celor din jur. Dar in somn plang, in vise urlu la terapeuti pe care sinele meu mi-i pune in fata, in visele mele Shanyi rade si face cercuri cu bicicleta (am aflat apoi ca el chiar isi luase o bicicleta si ii placea!), in vise ma zbat uneori si suferinta irumpe. 

Si totusi, desi mi se strange uneori inima seara inainte de culcare, caci stiu ca daca sunt prea obosita lacrimile vor rupe barajul, totusi….in fiecare seara adorm scaldata in apele binefacatoare ale recunostintei. Am atatea pentru care sa multumesc! Mi se intampla atatea lucruri bune!….Oamenii continua sa fie buni si generosi cu mine. Am clienti care imi devin prieteni aproape instant, in proiectele mele se implica oameni care viseaza mai frumos si mai indraznet ca mine. 

Pentru un dram de durere egoista, primesc atatea daruri! 

Scriu aici, pentru ca sunt recunoscatoare. Pentru ca am invatat ca nu trebuie sa astept bucuria, ca sa simt recunostinta, ci ca recunostinta atrage dupa ea bucuria. Si eu aproape permanent sunt in starea aceasta de recunostinta. 

Durerea a adus cu ea si un dram de rebeliune. Ieri am baut un pahar cu gin alaturi de un prieten, povestitor inzestrat. Sa stai in linistea Cotroceniului la o masa afara si sa bei alcool-tu care nu ai baut niciodata cine stie ce, sa iti dai voie sa te opresti, sa asculti, sa contempli, sa faci ceva ce nu ai mai facut vreodata….minunat. 

In alta seara am cinat cu Miruna, fetita mea, la un restaurant frumos, cu muzica la saxophon live. 
Am mancat singura recent la Zexe un pranz delicios. 

Am de gand sa ma imbrac sport la o petrecere diseara. Nu din lipsa de respect. Ci pentru ca imi sta bine, pentru ca vreau sa fac altceva decat am facut pana acum, pentru ca vreau sa ma imbrac cum simt, nu cum trebuie. Pentru ca vreau sa pun rochiile in cui momentan. Nu radeti, asa se manifesta rebeliunea la mine. In alta zi, am huzurit intr-o dimineata gri la sauna, apoi m-am dus la masaj. In alta zi m-am uitat la Homeland, episod dupa episod. Mi-am dat voie sa stau, daca asa am simtit. Grijilor care ma atacau cand si cand le raspundeam ca e timp pentru toate.  

Toate astea nu ostoiesc durerea. Doar imi scalda inima de recunostinta. Mi se intampla multe lucruri bune si toate astea imi sporesc recunostinta si iubirea. 

La capataiul prietenului meu am inteles pe viu ce conteaza in viata, ce lasam in urma noastra: doar iubirea. Acolo erau multi oameni care l-au iubit. Care zambeau povestind despre el. Nimic altceva nu conteaza. Doar cat de harnici lucratori suntem in a pastra si spori iubirea intre noi. Si eu ma intorc adesea catre mine, invat sa ma iubesc si sa ma pretuiesc ca sa pot darui mai departe iubire-prietenilor, voua, copiilor mei, tuturor cu care interactionez. Nimic altceva nu conteaza ori, daca conteaza, conteaza asa cum conteaza un ambalaj. 

"Atâta soare, Doamne, atâta soare

o să mai fie-n lume dupa noi;

cortegii de-anotimpuri si de ploi, 

cu par din care siruie racoare...

Si iarba asta o să mai rasara, 

iar luna tot asa o să se plece, 

mirata, peste apa care trece-

noi singuri n-o să fim a doua oara.

Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate

gasi atata vreme pentru ura, 

când viata e de-abia o picatura

intre minutu-acesta care bate

si celalalt - si-mi pare nenteles

si trist ca nu privim la cer mai des, 

ca nu culegem flori si nu zambim, 

noi, care-asa de repede murim." 

( versuri semnate Magda Isanos din poezia Murim…. ca maine)