Vocea corpului altcuiva

M-au întrebat mulți oameni de ce nu mai țin cursul Trupul meu, puterea mea în sala de curs. Ultima data l-am livrat unei echipe dintr-o companie anul trecut în octombrie 2018. A fost frumos și hrănitor. 

Am putut simți și vedea clar cum energia participanților s-a schimbat. Seara, erau aproape alți oameni. Mai vii și mai energici decât dimineața la sosire! 

"Mi-ai spălat sufletul de praf și mâzgă", mi-a zis atunci cineva la final. 

Cu toate astea, varianta cursului online rămâne preferata mea. De ce? Pentru ca este un curs aparte. Esența lui poate fi ratata ușor dacă ne grăbim. 

În module săptămânale, în porții mici mi se pare cel mai bine și mai ușor de asimilat. 

Fiecare modul din cursul online are o parte teoretică și una practică, care presupune un pic de muncă interioară. 

Mereu avertizez-cursul acesta este doar începutul unui proces care va dura cine știe cât….eu sunt de doi ani în acest proces și mă simt la început…

Rândurile de mai jos sunt un fragment dintr-un text mai lung ce aparține unei persoane care a cumpărat recent cursul Trupul meu, puterea mea. 


În primul modul este acest exercițiu, numit Vocea corpului meu. 

Textul primit …mi s-a părut atât de minunat scris! De la început până la sfârșit. I-am cerut voie să public un mic fragment și a fost de acord. 

Vocea corpului meu

"Când eram mică, mama îmi spunea că sunt perfectă. Că a petrecut mult timp pregătindu-mi trupul, frământând coca și aranjând cu grijă părțile corpului, ca să iasă ceva extraordinar. Uneori, înainte de culcare, trecea în revistă fiecare bucățică, de la urechi până la degetele picioarelor și mă asigura că totul are un rost și că sunt minunate. Evident, de atunci am tot uitat aceste cuvinte și mi-am permis să nu cred că sunt minunată. Dar cred că totuși mama știa mai bine – totul este la locul lui, funcționează bine și mă servește cu cele mai bune intenții.

Nu cred despre corpul meu că îmi este un servitor, însă îmi este un vehicol și un instrument de încredere, un partener la bine și la rău, în distracții și la muncă.

M-am apucat cu greu de acest exercitiu pentru că mi-era teama, într-un fel de torentul de gânduri și amintiri care mă va copleși. Insă dacă acest torent nu iese pe hârtie sau verbal, mă va îneca pe dinăuntru și nici așa nu e bine… Așadar, încetișor, dau drumul la o supapă pe unde torentul va ieși pic cu pic. Initial am vrut sa scriu de mana aceste gânduri, însă va dura mult prea mult și va fi mult mai obositor decât să le scriu pe tastatură. 

Când eram mică, colegii de gradiniță și de școală râdeau de mine pentru că eram mai micuță și mai dolofană decât ei. Uitându-mă acum la pozele din copilărie (multe, pentru că tata era fotograf amator), îmi dau seama că arătam exact așa cum trebuie să arate un copil – cu pulpițe, cu obrăjori, cu toate cele rotunjoare și drăgălașe. Insă în cartierul meu, eram “grasa”. Batoza. Față de bidon turtit. Au trecut 30 si ceva de ani și încă aceste cuvinte îmi fac stomacul sa se încordeze și aproape că imi dau lacrimile. 

Mi-e milă de mine, cea care trebuia să suporte acele vorbe, dar și de acei copii care nu știau ce înseamnă să mănânci sănătos și îndestulător sau să primești o baie de la oameni dragi. 

Am fost un copil singur la părinți. Centrul atenției și al universului familiei mele."